7 aprilie 2009 – de la cine să aflăm adevărul?

După anul 1945, pe fondul sărăciei și distrugerii, propaganda sovietică a lui Stalin promova insistent imaginea „marii victorii”, a „soldatului învingător”. Dar acel „soldat învingător” nu semăna cu ostașul revenit de pe front – cu rănile încă nestinse și cu amintirile negre ale tranșeelor. „Bucuria” anilor ’45, promovată de sovietici, nu acoperea teroarea anilor ’30-’40. Libertatea pe care o așteptau oamenii nu a venit.

După aproape un secol trăim aceleași vremuri, numai că în altă dimensiune: libertatea pe care ne-am dorit-o după anul 2009 am primit-o pe bucăți, iar în schimb – ni s-a ascuns adevărul. Or, în lipsa adevărului este prea dificil să construiești o țară în care oamenii să fie chiar liberi.

Au trecut 9 ani de la evenimentele din aprilie 2009, dar – așa cum ne-am obișnuit de fiecare dată în această zi să scriem – suntem în punctul zero: nu cunoaștem nimic despre cauzele, motivele și mai ales despre organizatorii acelor evenimente. Procuratura Generală obișnuia să publice anual, cu o zi înainte de ziua de 7 aprilie, un comunicat în care numără cauzele penale inițiate, persoanele cercetate penal sau dosarele transmise în judecată. Ieri, acest comunicat a lipsit – probabil nu aducea nicio noutate față de cel de anul trecut… în care se spunea că nicio persoană cu funcție de răspundere nu-și ispășește pedeapsa.

Cred că despre evenimentele din aprilie 2009 trebuie să se vorbească măcar o dată pe an, cu riscul ca adevărul să nu se afle vreodată, deși în primii ani s-au montat și scris atâtea „adevăruri”. Cred că măcar o dată pe an trebuie să amintim celor care uită, dar și celor care nu vor să-și amintească despre acei care au putut să cerceteze, să facă lumină, dar n-au vrut. Or, unii, dacă nu majoritatea dintre ei, nu numai că n-au dispărut în umbra istoriei, dar se află încă în funcții, fiind numiți, aduși sau avansați.

Cu câteva excepții: Vlad Filat, Serafim Urecheanu, Mihai Ghimpu – sunt trei politicieni care s-au arătat în fața tinerilor în 2009. Tot ei au preluat puterea, într-o coaliție. Mai târziu, acestora li s-a alăturat Marian Lupu, unul din comuniștii democratizați, președintele Parlamentului în aprilie 2009. Au avut toată puterea politică ca să asigure o procuratură și o justiție corecte. Dar n-au făcut-o. De aceea, au dispărut în umbra istoriei contemporane a Republicii Moldova, chiar dacă doi dintre ei încă mai folosesc fotoliul de deputat. „Moldova va fi verde, Moldova va fi liberă, Moldova va fi fără comuniști, Moldova va fi fără sărăcie” – nimic din toate acestea nu s-a întâmplat după 2009. Poate doar că Moldova a fost, într-adevăr, verde, dar ținând cont de faptul că acum e albastră, nu mai contează asta.

Nici desecretizările pe care le-a pornit Guvernul Filat, nici imaginile video în care Valeriu Boboc e bătut mortal în seara zilei de 7 aprilie 2009… chipurile de polițistul Ion Perju, pe care le-au făcut publice liberalii lui Ghimpu nu au reușit să înlocuiască adevărul despre acele evenimente – adevărul de care avem nevoie. „Bucuria” obținerii unei majorități parlamentare proeuropene la scrutinul anticipat din 2010 sau liberalizarea regimului de vize cu UE n-au acoperit golul lăsat de lipsa adevărului din dosarul „aprilie 2009”.

Dar să revenim la cei care puteau face multă lumină în dosarele „7 aprilie 2009” în acești 9 ani și care guvernările așa-zis democratice de până acum încă îi mențin în funcții, deși au o carieră controversată. Spre exemplu, primele dosare legate de evenimentele din aprilie 2009 au ajuns în gestiunea procurorului Igor Popa. Acesta era atunci șeful secției exercitare a urmăririi penale pe cauze excepționale. În special, ziarul Timpul a publicat multe articole în care se demonstra docilitatea acestuia față de sistemul de atunci, față de sistemul condus de Voronin. Acesta era acuzat inclusiv de faptul că a organizat așa-zise procese de judecată în comisariatele de poliție, unde au fost chemați magistrați pentru a elibera mandate de arestare pe numele tinerilor torturați. În raportul Comisiei parlamentare de anchetă cu privire la evenimentele din 7 aprilie 2009, creată în octombrie 2009 și condusă de deputatul Vitalie Nagacevschi, se menționează că procurorul Igor Popa a chemat judecătorii să elibereze mandate de arest în 69 de cazuri. Omul legii a ignorat însă cazurile de tortură de care s-au plâns sute de tineri.

După 2009 Igor Popa nu a spus niciodată de ce a procedat astfel și, mai mult, de ce Procuratura, împreună cu Justiția nu a făcut lumină în aceste dosare. Nici scuze nu și-a cerut, în schimb a avansat în carieră: a fost pe rând procuror pentru misiuni speciale din cadrul PG, procuror al sectorului Rîşcani, mun. Chişinău, procuror-interimar al mun. Chișinău, procuror-șef al Procuraturii municipiului Chișinău, iar astăzi este adjunct al procurorului general.

Dar nu numai despre Popa e vorba. În 2009, actualul ministru de Interne, Alexandru Jizdan, a fost șef al Departamentului Servicii Operative al MAI, iar adjunctul său de atunci era Alexandru Pânzari, actualul șef al Inspectoratului General de Poliție. Valentin Zubic, fost viceministru de Interne, astăzi este una din persoanele de încredere ale liderului Partidului Democrat, Vlad Plahotniuc, sau a liderului coaliției de guvernare așa cum îi place să se numească. Iar Eduard Harunjen, fost șef al Secției control al urmăririi penale în 2009, astăzi este procuror general. Nemaivorbind de o serie de membri ai guvernelor comuniste care se regăsesc astăzi… la guvernare, iar premierul de atunci Zinaida Grecianîi, cea care amenința că „poliția va folosi toate mijloacele pentru apărare, inclusiv armele”, este la un pas de a reveni în Executiv (dacă alegerile parlamentare din acest an vor fi câștigate de socialiști).

De la cine să așteptăm aflarea adevărului dacă cei care de la bun început l-au ascuns se află și acum în avanscenă? Am fost și suntem mințiți în fiecare zi din 2009 până în prezent fără nicio remușcare cu un singur scop – poate om uita. Dar noi n-am uitat încotro ne-am dorit să pornim și unde am ajuns.