Cele mai vechi documente despre Chișinău ne permit să ne facem o imagine despre cum arăta cu jumătate de mileniu în urmă, ce se găsea pe aceste locuri și ce fel de oameni trăiau pe aici, cu ce se ocupau ei.
În 1436 voievozii Ilie și Ștefan îi confirmau mai multe moșii logofătului Oancea, iar printre descrierile de hotare ale acestor moșii apare și expresia: ”la Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheșenăului lui Acbaș, la Fântâna, unde este Seliștea Tătărască în dreptul pădurii”. Din această descriere concisă aflăm că pe malul drept al râului Bâc exista un sat numit Cheșenău, aflat în proprietatea unui boier pe nume Acbaș, în vecinătatea unor codri și a unei localități părăsite, ce mai înainte fusese populată cu tătari (seliștea era un sat părăsit). Un element important, care va apare și în documentele ulterioare este fântâna – în Chișinăul de acum 500 de ani exista o fântână cu apă bună de băut, element important pentru acest loc aflat pe drumul de la Suceava la Tighina, legătura dintre capitala țării și Nistru, artera fluvială ce făcea legătura cu Marea Neagră. Probabil era vorba de un cătun mic, cu 5-10 case cu pereți din nuiele îmbrăcate cu lut și acoperișuri din stuf în care locuiau 30-50 de oameni.
Achiziția unui loc pustiu
Chișinăul apare mai apoi într-un document din 1466, de la Ștefan cel Mare. Unchiul voievodului, boierul Vlaicu a cumpărat ”seliștea Chișinăului, la Fântâna Albișoara” de la boierul Toader pentru 120 de arginți tătărești. În cei 30 de ani de la prima atestare Chișinăul a fost părăsit devenind la rândul său ”seliște” (iar fosta localitate tătărească de lângă dispare din amintire). Rămâne în schimb fântâna ca punct de reper pe traseul drumului spre Tighina și Nistru. În aceste vremuri, din Chișinău mai rămăseseră cel mai probabil ruinele caselor fostului cătun și fântâna la care drumeții își stingeau setea.
Locurile nu erau pustii, față în față cu Chișinăul și Fântâna Albișoara se găsea în aceeași vreme un alt sat, al cărui nume nu îl cunoaștem, dar care este menționat într-un document de la 1500 ca existând încă cu 100 de ani mai înainte. Mai la nord, încă din vremea lui Alexandru cel bun exista un sat numit Visterniceni, iar dincolo de deal este amintit tot în aceiași ani satului Buiucani, la fel de vechi. Avem de fapt o aglomerare de sate medievale în bazinul hidrografic al râului Bâc, sate care se formează, sunt părăsite și din nou sunt refăcute – în funcție în principal de voința boierilor ce aveau pământurile în proprietate și care alegeau să dezvolte anumite localități în funcție de interesele lor. Satul de pe malul stâng al Bâcului, deși pe la 1500 era unul bine stabilit, cu hotare clare, până în ziua de azi i-a dispărut și numele. Pentru Chișinău, elementul favorabil pare să fi fost Fântâna Albișoara, care apare menționată în toate documentele – locul și denumirea de Chișinău nu au fost lăsate deoparte tocmai din cauza faptului că aici pare să fi fost un loc de popas unde carele negustorești își adăpau animalele.
Șansa dezvoltării: fântâna și locurile de moară
Seliștea Chișinăului cu Fântâna Albișoara cumpărate de boierul Vlaicu cu 120 de arginți tătărești aveau să se dezvolte și să intre în istorie pentru următoarele sute de ani, spre deosebire de celelalte sate din jur care aveau să dispară. La 1466 Chișinăul era un sat părăsit pe malul unui râu – peste 100 de ani avem să-l găsim într-un document de la voievodul Petru Șchiopul (1576) ca pe un sat cu mai multe locuri de moară pe râul Bâc. Menționarea locurilor de moară indică o populație stabilă de ordinul a cel puțin 100 de oameni, fiind nevoie de o forță de muncă considerabilă pentru ridicarea și întreținerea stăvilarelor necesare funcționării morilor de apă. Mai mult, morile de apă indică existența unor iazuri artificiale care fără îndoială erau producătoare de pește.
Documente ulterioare ne indică faptul că pe lângă morărit, sătenii din Chișinăul de acum aproape 500 de ani se ocupau cu agricultura: cultivau grâu, legume, in și cânepă – ultimele două plante industriale fiind prelucrate probabil folosind forța hidraulică a morilor de pe Bâc. De la 1466 până la 1576 satul Chișinău a fost în proprietatea familiei boierului Vlaicu, unchiul lui Ștefan cel Mare – iar acest secol de stabilitate a adus dezvoltarea indicată mai sus: o populație stabilă impresionantă pentru acea vreme, o localitate cu o producție diversificată, aflată pe traseul drumului de la Suceava la Tighina, loc de popas pentru negustori și călători. Nici nu este de mirare că urmașii lui Vlaicu au vândut în 1576 satul Chișinău (cumpărat cu 120 de bani de argint) în schimbul sumei de 500 de galbeni de aur – o majorare semnificativă a prețului care sintetizează nivelul de dezvoltare atins.
Acesta este momentul în care Chișinăul intră decisiv în istorie ca o localitate stabilă – din aglomerarea de sate care se făceau și se desfăceau la începutul secolului al XV-lea, avem la 1576 un sat bine întemeiat ce avea să înglobeze treptat toate celelalte localități din jurul său.